Vremea din urmă și credința încercată

Trăim o vreme în care creștinismul este răspândit, vizibil și bine organizat. Sunt multe culte, multe structuri, multe denumiri. Se țin conferințe, se scriu cărți, se deschid școli cu clase creștine. Totul pare bine pus la punct. Credința este explicată, analizată, împărțită pe doctrine și sisteme. Și totuși, în mijlocul acestei abundențe, apare o întrebare tăcută: Îl mai cunoaștem pe Dumnezeu sau doar vorbim despre El?

Pentru mulți, cunoașterea lui Dumnezeu a ajuns să vină mai mult din cărți decât din întâlnire. Se știe despre Dumnezeu, dar nu se mai stă înaintea Lui. Se cunosc termeni, definiții, interpretări, dar lipsește adesea frica de Domnul. Mintea este plină, dar inima rămâne neatinsă. Cuvintele sunt corecte, însă viața nu mai este schimbată.

Aceasta este una dintre amăgirile teologice ale vremii de azi. Nu neagă credința, ci o înlocuiește cu explicații. Nu respinge Biblia, ci o tratează ca pe un obiect de studiu, nu ca pe o hrană a sufletului. Omul ajunge să creadă că îl cunoaște pe Dumnezeu pentru că știe multe despre El. Dar Dumnezeu nu se descoperă doar prin pagini citite, ci prin ascultare, prin zdrobire, prin trăire.

În vremea aceasta, se vorbește tot mai mult despre inteligența artificială și, adesea, este privită ca o amenințare pentru credință. Unii o acuză că va falsifica adevărul, că va înlocui lucrurile sfinte, că va amăgi oamenii. Dar adevărul este mai adânc: orice viață trăită fără Dumnezeu este deja un fals. A-l cunoaște pe Dumnezeu doar la ore teologice, fără ascultare și fără trăire, este tot o formă de inteligență artificială – multă informație, dar fără viață. A cânta frumos, a lua ore de canto, a face repetiții, a scoate „vedete” în fața adunărilor, fără zdrobire și fără frică de Domnul, fără suferință, fără cruce, fără lacrimi de durere zilnic, este tot ceva fabricat. Sună bine, arată bine, impresionează, dar nu naște viață. Dumnezeu nu se lasă cunoscut prin tehnici, nici prin performanță, nici prin antrenament. El se descoperă prin Duhul Său, într-o inimă smerită. Adevărata problemă nu este inteligența artificială, ci credința artificială – aceea care are formă, dar nu are prezența lui Dumnezeu.

În această vreme, se vorbește mult despre misiune, despre lucrare. Se merge mult, se planifică mult, se raportează mult. Dar experiența personală cu Dumnezeu este tot mai rară. Rugăciunea este grăbită. Tăcerea înaintea Domnului este neglijată. Se lucrează pentru Dumnezeu, dar nu se mai stă cu Dumnezeu.

Cei care trăiesc credința simplu ajung adesea să fie priviți de sus. Cei neînsemnați, fără titluri, fără recunoaștere, sunt considerați slabi, depășiți. Ei nu vorbesc sofisticat. Nu impresionează prin discurs. Dar îl cunosc pe Dumnezeu din umblare, nu din teorie. Din lacrimi, nu din note de subsol.

Acești credincioși simpli sunt adesea prigoniți. Nu prin violență, ci prin dispreț. Sunt ignorați, minimalizați, etichetați. Sunt apăsați de cei faimoși, de cei influenți, de cei care au voce. Adevărul lor liniștit deranjează. Curăția lor fără reclamă mustră. Viața lor ascunsă pune în lumină golul din spatele fațadei.

Amăgirea teologică a vremii constă în înlocuirea Duhului cu sistemul. În înlocuirea smereniei cu imaginea. Totul pare corect, dar lipsește puterea. Totul este pe față, dar lipsește focul.

Și totuși, Dumnezeu nu și-a părăsit poporul. El lucrează în tăcere, departe de lumina reflectoarelor. El Se descoperă celor care îl caută cu inimă curată, nu celor care doar îl studiază. Cei neînsemnați, prigoniți și uitați sunt adesea cei mai aproape de El.

Vremea din urmă este o vreme a cernutului. Se vede cine îl cunoaște pe Dumnezeu din experiență și cine doar din cărți. Se vede cine trăiește credința și cine doar o explică. Nu zgomotul va rămâne, ci adevărul.

Fericiți sunt cei care rămân simpli. Fericiți sunt cei care aleg să-L cunoască pe Dumnezeu prin umblare zilnică, prin ascultare și prin suferință. Chiar dacă sunt neînsemnați în ochii oamenilor, ei sunt cunoscuți de Dumnezeu. Și aceasta este suficient.
Diana G. U.